Ciprian Ciurea

Nu orice se poate împrumuta. Poți să mesteci cu dinții altuia, dar nu poți mistui decât cu stomacul tău.

Nicolae Iorga

În preajma fiecărei sărbători pascale, minte mea de copil frământa următorarele gânduri: ce au de a face iepurii şi ouăle cu Golgota? Ba mai mult, de când fac iepurii ouă? Sau… ce legătură este între nașterea lui Isus și porcul sacrificat la Crăciun? Probabil nu am fost singurul aflat în încurcătură căutând răspuns la aceste dileme copilărești.

Tradițional vorbind, sunt unele biserici care pretind faptul că promovează o religie creștină curată, că tot ce practică este pentru că așa trebuie. Dar oare câți pretinși creștini știu că doar un simplu inel purtat, la „fază” de multe ori, printr-o simplă pomană închinată unui răposat, și mergând să ia hrană pentru suflet de la biserică duminica, în prima zi a săptămânii, ei îmbracă păgânismul în straie moderne?

„Țărani” vs. Creștini

Așa cum ne este creionată în istorie, lumea antică era foarte bine organizată din punct de vedere religios. Existau temple, preoţi și preotese, colegii sacerdotale și cărţi speciale de rugăciuni, religia ocupând locul primordial în civilizația antică. Conceptul de păgân nu exista. Creştinii i-au numit astfel pe preoţii şi pe oamenii de la țară (paganus = ţăran), pentru că acolo, ţăranul superstițios era foarte bine legat de natură şi interpreta orice semn din natură ca semn al divinităţii. Ultimele temple antice și populații creștinate cu forța au fost cele de la ţară.

Implicarea „fericitului și pururea pomenitului” Constantin cel Mare în viața bisericii (creștinismul devine religio licita) a dat aripi creștinilor, aceștia începând un amplu demers de „depăgânizare” și de „creștinare” a templelor, altarelor și obiectelor de cult păgâne. Templele păgâne au început să fie purificate și închinate lui Dumnezeu prin stropirea cu apă sfințită și depunerea de moaște în ele, sperând ca păgânii să renunțe la erorile lor și, obișnuiți cu locurile lor de întâlnire, să vină și îl venereze pe Dumnezeu (ex. Biserica Santa Maria Sopra Minerva). Totodată, Biserica avea nevoie din ce în ce mai mare de baptisterii, în secolele V – VI izvoarele sacre pagâne reprezentând o soluție favorabilă la această problemă. Din diverși megaliți au fost sculptate cruci, iar uneori bisericile, în mod voit, au fost construite lângă sau peste monumente sacre păgâne, continuitatea unui cult în același loc oferind un plus de credibilitate noii credințe. Mare amăgire! Cu așa viziune și cu asemenea metode evanghelistice să ne mai mirăm de multiplele erori doctrinale, de numeroasele sărbători păgâne, de statui și icoane în biserici, pomeni, lumânări și alte câte minuni?

Pact… dar nu cu diavolul

În timpul domniei lui Constantin cel Mare, creștinismul și-a concretizat metodele de abordare ale păgânilor: vom da mâna cu ei până vom trece puntea. Încet, dar sigur, au început să copieze de la păgâni, acest „plagiat” fiind încercarea perfidă a diavolului de a-L înfățișa pe Hristos ca pe un oarecare în multitudinea de semi-zei păgâni.

Spațiul nu permite expunerea exhaustivă a numeroaselor influențe păgâne infiltrate în creștinism, însă cred că cele câteva exemple vor motiva cititorul la o mai amplă cercetare.

Secolul II aduce cu el figuri și scene biblice în cimitirele sau lăcașurile unde se adunau credincioșii. Ulterior, imaginile s-au multiplicat și cinstirea lor s-a accentuat ajungându-se până acolo încât icoanele erau luate uneori drept nași și nașe de botez sau ca nași de călugărie, iar preoții oficiau euharistia având o icoana drept altar. De asemenea, s-au înmulțit relatări despre așa-zise icoane făcătoare de minuni, venerarea lor apropiindu-se chiar de magie. Lumânările sau candelele, tămâia, sărutarea, închinarea, toate aceste forme vizibile ale cultului icoanelor aduceau aminte într-un mod îngrijorător de practicile păgâne, în pofida repetării de către preoții și teologii că icoanele trebuiau sa fie doar cinstite, iar adorat trebuia să fie Hristos. Prima zvâcnire de împotrivire a fost declanșată de Leon al III – lea Isaurul (714 – 741) și continuată de fiul său Constantin al V – lea Copronimul (741 – 775), însă a fost anihilată de Leon al IV – lea (775 – 780), soția acestuia urmând să restabilească cultul icoanelor prin Sinodul VII Ecumenic de la Niceea (787). În anul 843, Teodora va restabili pentru totdeauna cultul icoanelor, încheind astfel lupta împotiva distrugerii icoanelor şi disciplinarea celor ce li se închinau.

Odată cu trecerea timpului, la nivel doctrinal au început să apară fisuri din ce în ce mai mari. Doctrina conform căreia Maria, mama lui Isus, a fost zămislită în pântecul mamei ei fără păcatul originar şi că a dus o viaţă complet lipsită de păcat este, astăzi cunoscută în catolicism ca doctina „imaculatei concepții”. Doar așa ar fi putut ea da naștere unei ființe fără păcat. Ziua Imaculatei Concepţii, sărbătorită pe 8 decembrie în fiecare an, a fost stabilită de Papa Sixtus IV în 1476, fiind definită ca dogmă de către Papa Pius IX în 1854. Era și simplu să se ajungă aici, pentru că eroii semi-zei din mitologiile greacă, egipteană, chineză și persană, erau rodul unirii unui zeu cu o muritoare, de obicei fecioară pură.

Ce să mai spunem de numeroasele sărbători preluate de la „țărani”! În data de 25 decembrie se sărbătorea în romanitate Dies Natalis Invicti Solis (ziua de naştere a Zeului Soare cel Neînvins). În aceeaşi zi, în calendarul iulian, era solstiţiul de iarnă, iar naşterea zeului Soare se sărbătorea atunci deoarece de la acea dată zilele încep să crească. Tot la această dată era sărbătorită nașterea lui Mitra, o zeitate orientală, ocazie în care adepții acestui cult se retrăgeau în sanctuare secrete, de unde ieşeau la miezul nopţii cu un strigăt strident: Fecioara a născut! Lumina creşte!. Având practica de recuperare a sărbătorilor păgâne pe care le creştina apoi, biserica din Occident, prin papa Liberiu, a adoptat definitiv în anul 354 data de 25 decembrie ca dată a nașterii Domnului. Erau prea mari similitudinile cu nașterea Domnului dintr-o fecioară ca să nu fie preluată sărbătoarea. În Biserica Răsăriteană, data aceasta a fost introdusă 32 de ani mai târziu, în 386, de Sfântul Ioan Gură de Aur. În felul acesta, Crăciunul a înlocuit sărbătoarea păgână a Saturnaliilor (Saturn – zeul semănăturilor), sărbătoare caracterizată printr-o libertate și veselie ieșite din comun, dar și prin sacrificarea porcului.

De asemenea, după Saturnalii urmau Larentalia și Compitalia, sărăbători publice prin care se cinsteau morții, oferindu-se pomană pentru sufletele celor dispăruţi. Puternic ancorată în viaţa poporului, această sărbătoare dăinuie şi în zilele noastre (ex. sâmbăta morților).

Și dacă credeți că plagiatul se limitează doar la asta, vă înțelați. Priviți-vă degetul inelar și dacă acolo găsiți un inel întreabați-vă, de ce îl purtați? Apărut și folosit în primă instanță în Egiptul antic pentru a purta sigiliu, inelul a cunoscut transformări ciudate. Tot în Egipt, va deveni din inel cu sigiliu inel ornamental. Ulterior grecii, etruscii și romanii dezvoltă arta împodobirii inelelor cu pietre prețioase, ajungând în timp să fie indicele statutului social al oamenilor. Existau chiar inele astrologice, purtate în funcție de preferința pentru un anumit zeu. Adoptând săptămâna de 7 zile de la evrei, romanii au numit zilele săptămânii după zeii planetari despre care se spunea că influențează zilele (Dies Solis – Duminica, Luni – de la lună, Marți – de la Marte, etc.), oamenii bogați ajungând să poarte câte un inel diferit pentru fiecare zi în conformitate cu zeul care controla acea zi. Tot romanii au fost primii care au folosit inelele pentru a-i lega pe cei doi parteneri de căsătorie. Originea păgână și semnificația inelului ar trebui să ridice întrebări serioase despre legitimitatea adoptării în creștinism a inelului ca reprezentând un legământ marital.

Ca o concluzie…

La 5 aprilie 1453 a început atacul împotriva Bizanțului, acel ultim giuvaier al lui Constantin și Justinian, acel cap fără trup, acea capitală fără țară, rugăciunea înălțată de Mahomed lui Alah cu fața spre Mecca făcând ca mantia ultimului împărat al Bizanțului, Constantin Dragases, să fie o mantie făcută din vânt. Zidul circular care înconjura cetatea, ca un simbol al cetății de necucerit, a făcut ca asediul să dureze mai bine de 6 săptămâni, timp în care voința diabolică a sultanului a sfidat orice tactică de război. Deși atacul final a avut loc la 29 mai 1453, nimic din ce înseamnă geniu militar nu a asigurat victoria și poate nu am fi citit niciodată în cărțile de istorie despre cucerirea Bizanțului dacă străjerii nu ar fi fost neglijenți lăsând deschisă Kerkaporta, o poartă mică și neînsemnată ce rămânea deschisă doar noaptea pentru călători. O poartă neînsemnată ce pune capăt unei istorii!

Așa cum o arată istoria cuceriri Bizanțului, compromisul se furișează de obicei pe ușa din spate lăsată nesupravegheată. Și câte uși nu au fost deschise voluntar de creștini spre lucruri interzise de Scriptură! Încerc să mi-L imaginez pe Isus ciocnind ouă cu Petru și Andrei la Paște, făcându-Și semnul crucii în fața bisericii, sărutând moaștele nu știu cărui sfânt, purtând inele la degete și mergând duminica la închinare. Ciudate scene, deoarece imaginea creionată de Scriptură despre Hristos și ce a vrut El să facă urmașii Săi este diametral opusă față de „făcătura” de creștinism mimat astăzi de marea creștinătate. „Copiatul nu se premiază!” este lecția la care creștinii au rămas corigenți în timp ce „împrumutau” de la păgâni. Creștinismul însă, așa cum l-a vrut Hristos, nu este o religie compromisă din care fac parte oameni compromiși sau predispuși la astfel de „mânării”. Este o religie bazată pe verticalitate, corectitudine, o religie a Bibliei, care copiază mult dar de unde trebuie: de la Modelul desăvârșit care este „Calea, Adevărul și Viața”. Așadar, „religia curată și neîntinată înaintea lui Dumnezeu, Tatăl nostru, este… să ne păzim neîntinați de lume!”. Trăiți religia în felul acesta!